Despre
Omul din spatele laboratorului
Matei Stancu este un om cu o idee simplă: nimic nu e imposibil. Oricine își poate construi mașina visurilor, pas cu pas, iar Slip Angle Lab este locul unde îți poți construi și tu visul, piesă cu piesă.
De când eram mic, pasiunea mea a fost desenul și desenam tot ce poate fascina imaginația unui băiețel: trenuri, camioane și mașini — foarte multe mașini. Am crescut știind că vreau să devin fie inginer, fie designer. Când mă pregăteam de facultate, era evident că România de la sfârșitul anilor 2000 nu avea loc nici pentru ingineri, nici pentru designeri, așa că am ales alt domeniu, ingineria software — dar pasiunea pentru mașini m-a urmat oriunde am mers.
Prima mea mașină a fost un Fiat Grande Punto, un hatchback diesel de 90 CP — mașina practică perfectă pentru studentul care eram în 2007. Pe măsură ce învățam să conduc mai bine pe touge-ul de acasă, drumul care urcă spre Poiana Brașov, am început să ating limitele mașinii. Problema, în mintea mea, nu era motorul diesel de 90 CP — nu-ți trebuie multă putere la vale — ci suspensia, anvelopele și frânele. Și așa a început o dependență care face drogurile să pară ieftine: modificatul mașinii... Mașina a primit curând suspensie KW, frâne îmbunătățite și jante de 17 inch cu anvelope mai aderente. Dar oricât de bine ar fi stat pe drum Fiatul, o tracțiune față tot e cam plictisitoare, și asta m-a dus la următoarea greșeală, adică următorul pas.
Prima mea mașină cu tracțiune spate a fost un BMW 316i E30 din 1990, cu cei 98 CP impresionanți ai săi, dar era 2012 și pe ud și pe zăpadă erau suficienți. Cum a început să se topească zăpada, am știut că trebuie să mă ocup de suspensie, frâne și diferențial, pentru că fabrica a uitat să-l sudeze :). Dar 98 CP nu te duc prea departe când vrei să faci drift pe touge-ul local, așa că am început să plănuiesc primul swap de motor: un șase cilindri în linie de 2.5 litri și 190 CP. Atunci am început să cunosc alți pasionați din zonă, chiar și câțiva piloți retrași din competiții. Pentru că nu găseam o evacuare potrivită pentru motor, mi-am construit-o singur, folosind o tobă de X5 și o tobă finală făcută în casă — și de aici m-am apucat de făcut propriile piese. Dar la câteva săptămâni după ce swap-ul mergea bine, un alt șofer a decis să-i pună capăt. Mașina a fost făcută praf cu mine în ea. Am scăpat nevătămat și am rămas cu o sumă frumoasă de la asigurare, așa că am început să plănuiesc următorul proiect. Orice ar fi fost, trebuia să aibă rollcage...
Următorul BMW a fost un 320i E36 din 1991, cu 150 CP sănătoși — cam puțin pentru o mașină de drift, dar suficient pentru început. Am aplicat aceeași filozofie ca la proiectele anterioare: îmbunătățești suspensia și frânele, restul îl lași în pace. Singurele excepții au fost cușca și echipamentele de siguranță. Așa că am luat o cușcă prinsă în șuruburi, am făcut suporturi de scaune, am montat o frână de mână hidraulică, am reîmprospătat suspensia și frânele și am instalat un coilover kit KW V1. Am înmatriculat mașina ca mașină de competiție și am plecat la prima mea cursă: o super-specială de raliu pentru amatori, ținută în centrul unui oraș din apropiere. Concurența a fost puternică, dar am reușit să câștig la general. Apoi, unul dintre prietenii mei, pilot semi-retras, m-a invitat la o etapă regională de viteză în coastă și, deși nu era drift, am acceptat. Părerea generală la vremea aceea era că mașinile cu tracțiune spate sunt lente la coastă, fiind cu 200–300 kg mai grele decât cele cu tracțiune față. Cu asta în minte am mers la concurs și am făcut ce știam mai bine: am condus-o ca pe o tracțiune față și am ținut driftul la minimum — dar nu la zero, doar 5–10 grade de SLIP ANGLE ca să omor subvirarea. Uimitor, stilul ăsta de condus s-a dovedit destul de eficient și am terminat pe locul 5 la general, la doar 0,02 s în spatele unui Subaru de 300 CP. Si așa mi-a intrat coasta in sânge!
Motorul meu, în schimb, nu a fost prea impresionat de acea performanță, și a cedat curând, așa că l-am înlocuit cu un 2.5 de 190 CP și am plecat spre următoarea provocare: Raliul de Iarnă Covasna, primul meu raliu adevărat. Mașina a avut nevoie de câteva modificări, precum amortizoare heavy-duty și un scut de protecție, pe care l-am construit cu plăcere. A fost drift din belșug și am terminat pe locul trei la clasă. Când a venit primăvara, mi-am propus să fac tot campionatul regional de viteză în coastă, format din 3 etape, toate în jurul unui oraș din apropiere, Sfântu Gheorghe. Aveam să concurez din nou atât cu amatori, cât și cu profesioniști, majoritatea cu mașini cu tracțiune față. În afară de un diferențial cu raport scurt, mașina nu a avut nevoie de multe schimbări, așa că am continuat să-mi îmbunătățesc tehnica de pilotaj, încercând mereu să optimizez ieșirile din viraj rulând în slip angle. Asta a functionat destul de bine: am câștigat toate etapele campionatului în afară de una, chiar și în fața unor profesioniști cu tracțiune față de 250 CP.
Ca si campion regional, am mers spre următoarea provocare: Campionatul Național de Viteză în Coastă 2016. Știam că va fi o concurență dură, iar cu o limită de 180 CP orice lucrare la motor era exclusă, așa că atenția mi s-a îndreptat firesc spre suspensie și anvelope. Împreună cu un prieten am pus la cale un plan: coborâm mașina cât se poate de mult și rulăm cele mai late anvelope posibile. Coborârea mașinii a cerut schimbări importante, pentru că trebuiau corectate câștigul de cădere față și centrul de ruliu. Iar anvelopele de 240 mm lățime cereau un body kit lat și, pentru că banii erau puțini, am făcut toate piesele necesare în regie proprie. Am creat un kit de corecție a centrului de ruliu pentru E36 folosind brațe față de E46 și, cu ceva inginerie inteligentă și refolosire de piese, am ajuns la o mașină cu 150 mm mai lată. A urmat body kit-ul și, pentru că nu exista nimic gata făcut, am construit o matriță pentru aripi lărgite universale din fibră de sticlă. Piesele rezultate au cerut multă muncă pentru a se potrivi pe mașină, dar rezultatul a arătat bine.
23 mai 2016 a fost ziua cursei din Campionatul Național de Viteză în Coastă. Mașina era gata, și eu la fel, iar traseul era un loc cunoscut — terenul meu de antrenament, drumul de la Râșnov la Poiana Brașov. Aveam avantajul terenului propriu și am condus cea mai mare parte a zilei la clasa debutanți, dar condițiile meteo schimbătoare m-au împiedicat să iau victoria. Am terminat pe locul 2 la debutanți, pe 3 la clasa 2–3 litri și pe 3 la tracțiune spate, în spatele a două Ferrari-uri. Pe tot parcursul sezonului 2016 am fost fie primul, fie al doilea la debutanți și am încheiat anul pe locul 2 la general la debutanți, pe 3 la clasa 2–3 litri și pe 3 la tracțiune spate. Tot anul mașina a mers impecabil — dovada că, dacă alegi piesele cu cap și faci inginerie ca lumea, mașinile construite de tine pot avea succes.
A venit 2017 și m-am apucat de o nouă provocare: Campionatul Național Rally2, divizia a doua a campionatului de raliuri. Am considerat că mașinii îi trebuie doar un scut de protecție și gata, așa că am scos scutul pe care îl construisem pentru raliul de iarnă, l-am prins repede de mașină și voilà — un E36 de raliu. Am mers la prima etapă, Raliul Brașovului, și lucrurile au mers destul de bine: am câștigat raliul, deși unii concurenți aveau Mitsubishi Evo. Dar asta a fost acasă; următoarea etapă avea să fie pe teren străin, la Cluj. Acolo lucrurile n-au mai fost atât de roz. Motorul a început să dea rateuri și pierdea putere, iar frânele, după cum am descoperit îngrozit, nu făceau față pe probele cu coborâri lungi. Chiar și cu aceste dezavantaje, conduceam raliul cu 37 de secunde după două probe. A treia probă avea câțiva kilometri de asfalt denivelat, așa că am înmuiat amortizoarele și am plecat... în decor, în al treilea viraj al probei, pentru că frânele și amortizoarele nu mai țineau pasul cu drumul prost. Mi-am rupt mâna, dar chiar și așa am încercat să readucem mașina pe drum și să continuăm — în zadar, suporții de motor se rupseseră. Eu și E36-ul meu eram la pământ.
Dar nu învinși. Pe parcursul lui 2017 aveam o viziune pentru viitor, iar viziunea aceea avea în ea un LS3 de 6.2 litri care urlă și eleroane uriașe. E36-ul urma să fie transformat într-o mașină extremă de viteză în coastă, cu aerodinamică masivă, motor masiv și anvelope de 300 mm lățime. Asta a cerut o reproiectare completă a mașinii, așa că am dezvoltat o suspensie față completă double wishbone, adaptoare center-lock pentru jantele de 13J, galerii de evacuare long-tube pentru LS3, amortizoare pushrod montate inboard pe puntea spate și un pachet aerodinamic complet, cu splitter față, podea plată cu un difuzor masiv și eleron spate. Viziunea asta a durat ceva până s-a concretizat, așa că am luat-o pas cu pas. Am concurat în 2019, 2020 și 2021 cu diverse grade de succes, terminând pe locul 2 sau 3 la clasă.
În 2021 a apărut o nouă oportunitate și mi-am luat un al doilea E36 de curse, cu motor de 2.8 litri. Era puțin ruginit și pregătit pentru drift, dar aveam o grămadă de piese rămase de la mașina de coastă, așa că le-am montat și am plecat în căutarea unei noi provocări: autocrossul. Campionatul se numea Promo Rally și era combinația perfectă între drift în jurul obstacolelor și condus de precizie printre conuri. E36-ul e o mașină mare și nu prea potrivită pentru autocross, așa că mereu terminam pe locul doi la general — partea bună a fost că fiecare etapă a avut alt câștigător, așa că eu am luat titlul de campion.
În 2022 am terminat în sfârșit pachetul aerodinamic pentru E36 și am concurat în 3 etape ale Campionatului Național de Viteză în Coastă, obținând în final prima mea victorie la general, la Mediaș.
În 2023 am decis să o iau în altă direcție și m-am înscris în Campionatul Național de Time Attack, la clasa de top, Extreme. În clasa aceea nu erau aproape deloc concurenți, așa că victoria la general a fost o sarcină ușoară.
După încheierea sezonului am dat E36-ul de 2.8 la schimb pe un Seria 1 E82 cu motorul stricat. Și așa a apărut o nouă provocare: o mașină de curse pentru stradă, cu motor V8 — sleeper-ul suprem. Am ales un motor Mercedes M113 de 5 litri, suspensie KW V3 și am făcut conversia completă la articulații uniball. În prezent e mașina mea de distracție de weekend.
De 20 de ani sunt implicat în toate aspectele acestei „boli” a mașinilor, de la cele mai simple modificări până la cele mai extreme, învățând să conduc tot mai bine și să înțeleg ce face o mașină și un pilot rapizi și în siguranță. Am creat Slip Angle Lab ca să-i ajut pe alții să ajungă unde am ajuns eu. Povestea mea continuă, pentru că am planuri mari în față.
Care e povestea ta?
Ai un proiect în minte? Hai să vorbim despre el.
Începe un proiect








































































